Sfântul

Popa Mitru isi drese glasul si rotindu-si privirea pe deasupra capetelor celor adunati, rosti clar si patrunzator: – Va veti perpeli de-a pururea in flacarile iadului, nemernicilor, pacatosilor!

O clipa ramase cu ochii plecati, cu barbia in piept, parca sprijinindu-si cuvintele de pieptul lui larg si apoi incet, ceremonios si-a ridicat privirea in sus, spre cer, spre Dumnezeu. Privindu-l de acolo de jos, cerul inderpartat i s-a parut dintr-odata sa fie doar negru si gol, ca o caldare imensa intoarsa cu fundul in sus, ca un suflet pustiit.

Cazind greu in genunchi, cu ochii strins inchisi, refuzind in acest fel sa vada goliciunea cerului, Popa Mitru a inceput sa se roage: „Da-mi putere Doamne si lumineaza-mi calea. Ajuta-ma sa te ajut, ca si eu stiu ce-nsemna sa fii singur. Tatal nostru care esti in ceruri, faca-se sa fii cu noi pe pamint”. Aici glasul i s-a muiat, i-a pierit, la fel cum si gindurile si frica si neputinta i-au pierit. A ramas asa in genunchi, parca impietrit in goliciune, impietrit in timp.

Cind si-a ridicat din nou privirea, cerul era plin de stele stralucitoare si Popa Mitru si-a dat atunci seama ca fiecare stea este o portita deschisa inspre nemurire, inspre eternitate…..

Si atunci Luceafarul si-a inceput prabusirea, la inceput vertiginoasa, apoi ondulata si lenta pina cind i-a atins umarul sting. Adunindu-si aripile, nu a mai ramas din el decit un porumbel alb. –”Sunt eu, Simion, m-am reintors”! Popa Mitru a tresarit ca si cum ar fi fost trezit brusc si violent dintr-un somn adinc, somn geaman cu moartea. Era singur pe un drum de tara, intr-o tara necunoscuta, era singur cu Simion porumbelul, Simion prietenul din copilarie, Simion care era mort de mult timp. Omorit pentru convingerea lui oarba in credinta, omorit pentru ca a iubit nemarginit si neconditonat, omorit de cei pe care ii iubea.

Dar acum, Simion, era acolo, cu el si ii vorbea:

-„Lumina este intuneric la inceput, apoi este lumina, precum si omul vierme este, apoi om”

-„Nemarginirea, vezi o tii in palma si de aceia nu o vezi, iar clipa asta este doar eternitate”

-„Pacatul este mesagerul si ghidul tau inspre credinta”

-„Si Moartea care te priveste intensiv acum, nu e decit mireasa daruita tie atunci cind te-ai nascut. Insotitoarea ta de-a pururi credincioasa!”

-„Cind mergi pe drumul asta care crezi ca-i drumul tau, pasesti din greu pe umerii lui Dumnezeu”.

-„Tu, Popa Mitre, esti singur pe drum, iar cei la care strigi, sunt proprii tai demoni”.-„Dar uite, noaptea s-a sfirsit, eu plec acum”….

Un filfait de aripi a stins Luceafarul si a deschis larg poarta prin care un Soare palid a pasit timid intr-o dimineata noua, virginala. Popa Mitru s-a ridcat in picioare si a privit nedumerit dealul din spatele curtii. Era acasa!

Acolo, in virful dealului, ca intr-o fulgerare de imagini, l-a vazut pe Simion cu bratele larg desfacute, imbratisind nemarginirea. Intr-o rasuflare, Popa Mitru a ajuns in virful dealului, dar Simion nu mai era acolo. In locul lui era doar o piatra mare, o piatra simpla, cenusie. In jurul ei, Popa Mitru a adunat mii si mii de alte pietre, pe care punindu-le cu grija una peste alta, a ridicat un zid. Pe acest zid, pentru cei care stiu cum sa priveasca si cind Soarele bate dintr-o anumita directie, se poate citi: „Minastirea Sfintul Simion”.

%d blogeri au apreciat: