Archive for opera si autorul

OPERA LIRICĂ ŞI „O MEDITAŢIE”

Dimitrie Grama (n. 25 octombrie 1947, Reşiţa) cu obârşia într-o familie de aromâni care, venind odinioară din Balkani, se stabiliseră în Basarabia şi apoi în Banat, trăieşte astăzi în Europa Occidentală, profesînd în Danemarca şi Marea Britanie. Opera literară s-a constituit târziu dar într-un mod uimitor de accelerat. Din anul 2000 până azi, Dimitrie Grama a publicat opt volume de versuri, dintre care doar unul cu caracter antologic: Făptura cuvântului (2000), Pasărea Melancoliei (2000), Vânătoare de umbre (2001), Elegiile depărtării (2001), Suflete atârnate de catarge (2002), Neguţătorul de imagini (2002), Voi lua cu mine noaptea – Poeme din Albion (2003) şi, în sfârşit, Dă-mi mâna ta, străine – 100 de poezii de iubire şi alte 100, selecţionate şi „îngrijite“ de Ioan Grigorescu (2004). Sunt creaţiile unui poet cu sensibilitate nativă care se socoteşte „independent de curente literare şi şcoli poetice“, sugerând caracterul natural al acestei opere singuratice. În realitate, Dimitrie Grama este un intelectual constituit, cultivat esteticeşte şi arătând o sensibilitate neîngrădită de mode trecătoare, o voce lirică distinctă ce merită să se facă auzită. „Bastian şi alte confidenţe“(2005) este volumul lui cel mai ordonat, evidenţiind o creaţie matură, ce se va impune în istoria literaturii româneşti.

Lasă un comentariu

FRÂNTURI DINTR-UN JURNAL LIRIC

Scriu ce-mi trece prin cap, cînd îmi trece şi bine-nţeles că-mi dau seama că în ceea ce scriu sînt mai multe afinităţi literare cu Borges sau Jimenez ori Aleixandre şi mai puţin cu Goga, care de altfel a fost bun prieten al familiei din partea mamei mele. „De un timp încoace, am scris doar frînturi rupte direct din suflet. Fără ajutor, fără dicţionar, fără înflorituri. Şi mai ales fără să-mi pese de ce s-a mai scris, de ce gîndesc criticii sau chiar ce gîndesc ori simt cititorii, dacă or exista. Doar aşa am putut fi liber, doar aşa îmi lasă pana urme pe care pot să mă odihnesc. De cîte ori nu m-am lăsat de scris!? După fiecare rînd, am avut o senzaţie de sfîrşeală cînd universul tuturor posibilităţilor se limita la spaţiul finit, alb, al paginilor nescrise. Şi, cu toate acestea, niciodată nu am simţit vreo nelinişte, vreun regret. Mă gîndeam că Dumnezeu mă va supune altor încercări, cărora le voi răspunde pe măsura mea, necondiţionat, aşa cum am făcut-o de cînd ne-am cunoscut. Uneori, în acele momente binecuvîntate, am simţit palma lui caldă pe fruntea mea rece. Şi, ca într-o explozie epileptică, sub ochii uimiţi, alte pete albe, alte pagini se umpleau cu litere şi cuvinte noi, în parte necunoscute. De aceea, bacsama, niciodată de atunci încoace nu avut putinţa de a reţine ori, mai mult decît atît, de a recita din ceea ce am scris. M-am gîndit că nu sunt eu singurul, alesul, care, din fericire sau din păcate, este doar un instrument. Nu un Stradivarius, ci unul simplu, prin care murmurul magicului trece nefiltrat. Nu ştiu cum gîndesc ceilalţi, dar pentru mine poezia este>>>>>>>

Lasă un comentariu

„PÂNĂ ACUM, NU AM REALIZAT NIMIC ALTCEVA DECÂT SĂ MĂ PUN LA JUG”

DIN VOL. COLECTIV „CUVINTE PENTRU URMAŞI. MODELE ŞI EXEMPLE PENTRU OMUL ROMÂN” (ED.CARPATHIA PRESS, 2005)

„Până acum, nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug“
Dimitrie Grama

Ideea de a face parte din cei aleşi să se „împărtăşească“ în ale creaţiei şi mai ales răspunderea care ni se dă clasificându-ne un fel de „exemplu“ sau “model“, mă pune pe gânduri. Şi, vedeţi, nu sunt obişnuit, deoarece am considerat că atunci când într-adevăr am ceva de spus, ceva ce ar merita o documentare şi o arhivare pentru o judecată ulterioară, aceasta trebuie să izvorască din sălaşuri, pentru mine, necunoscute şi să-mi forţeze inima, cugetul şi mâna.Voi încerca acum, totuşi, să răspund cât mai sincer şi adecvat dar pentru a nu fi înţeles greşit şi pentru ca răspunsurile mele să nu fie tratate ca ceva definitiv, static, vreau să fac referinţă la ceea ce am spus mai demult; scriu ce-mi trece prin cap acum, acesta este adevărul meu de moment şi, cine ştie, poate mâine ori la anul viitor să gândesc altcumva.Se pune întrebarea dacă răspunsurile noastre au o valoare strict personală sau ar putea fi de folos şi altora. În speranţa că voi putea contribui la elucidarea unor mituri sau cel puţin la o polemică înverşunată continui cu răspunsurile.Cred că unul din cei mai importanţi factori care au contribuit la „formarea“ mea, ca şi cum aş fi un fel de „gânditor“, a fost nemărginita sursă de inspiraţie şi fantezie pe care familia mea a reprezentat-o atunci când creierul era încă necopt şi spiritul încă mic.La o anumită vârstă, nu există scriitori mai buni decât bunicii, părinţii, fraţii sau verişorii, care în dorinţa lor de îndrumare, dar şi aceea de a ajunge la termen cu proprii lor demoni, te iniţiază în lumea lor, pentru tine atunci misterioasă şi tainică; iniţiere care, ca un izvor, poate să curgă necontenit tot restul vieţii. Şi că de multe ori, în dorinţa noastră de a ne exprima, de a „crea“, avem senzaţia că izvorul fanteziei a secat. Eu nu cred că>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

„ULTIMUL DALMAT” – UN ESEU DE ARTUR SILVESTRI

Cunoştinţa lui Dimitrie Grama am făcut-o într-un mod neprevăzut şi se datorează ideii, neobişnuite şi ea, de a se face din nou „Columna lui Traian“, urmînd pe B. P. Haşdeu şi re-înnoind, în lumina altui veac, acţiunea lui enigmatică. Numele apărea într-o scrisoare de acum aproape un an, conţinînd sugestii şi propuneri de „contacte“, de fapt un index de colaboratori posibili cu explicaţii de paranteză pentru cîţiva dintre ei. Erau acolo, pe lîngă mulţi „români din România“, şi vreo duzină de „români de pretutindeni“ pe care Nicolae Danciu Petniceanu – căci lui îi aparţine acea scrisoare „istorică“ (şi nu exagerez denumind-o astfel) – îi recomanda cu căldură şi în mod aplicat şi îi şi descria cu acuitate de observator fin. Îi cunoştea prin frecventare ori intuiţia lui de prozator cu lărgime de vedere lucrase, încă o dată, cu virtuozitate? Orişicum ar fi fost, sugestia ce mi-o dăduse m-a călăuzit într-un mod straniu pentru care, de fapt, i-am fost – şi îi sînt – recunoscător şi îndatorat. Am trimis, deci, către toţi cei ce mi se indicaseră din destule direcţii o scrisoare circulară, cu caracter stereotip, redactată într-o formă protocolară dar, la drept vorbind, întărită în conţinutul ei de a anumită deferenţă ce o nutresc faţă de omul care scrie; o am încă de dinainte de a fi şi eu un astfel de personagiu şi vremea ce a trecut de atunci mi-a făcut-o aproape o a doua natură. Mesajul se răspîndi în cîteva sute de exemplare, cu adresă precisă şi răspunsurile ce am primit fuseră şi ele foarte diferite. Cîteva sînt însă memorabile şi, între acestea, nu pot uita pe cel al lui Dimitrie Grama. De fapt, nu un răspuns tradus într-o scrisoare – cum primisem de la cei mai mulţi – ci un apel telefonic. Să fi fost într-o zi din vara lui 2004 cînd m-a căutat la birou, pe telefonul secretariatului, „un domn din Danemarca“. În Danemarca nu ştiam decît pe Eugen Lozovan, care îmi trimisese, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, un teanc de cărţi uimitoare; le-am citit de cîteva ori de atunci şi pînă acum şi le preţuiesc şi azi în felul meu tăcut şi grav. Dar Lozovan devenise, într-o vreme ce n-o identific, doar „un nume adunat pe-o carte“. Deci nu putea să fie „acel domn“. La celălalt capăt al firului, cum se zice, era Dimitrie Grama, aşa s-a recomandat. O voce caldă, distinsă, un timbru clar, uşor tremurat – ori aşa mi s-a părut prima dată – amintind parcă, în chip răscolitor, de vocea lui Traian Filip, care însă nu>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu