Elisabeta Bogătan: „Jurnal liric şi filosofic”

Miza pe tehnica sugestiei şi limpezimea izvorâtă din încrederea în marile sentimente umane se impun drept coordonate esenţiale ale volumului lui Dimitrie Grama „Bastian“ şi alte confidenţe“, apărut la Editura Carpathia Press, Bucureşti.

Notaţia realistă reprezintă pentru poet pretextul unor meditaţii existenţiale. Trecerea timpului, iubirea, singurătatea, prietenia, soarta, reprezintă teme care trezesc fiorul unui profund lirism : „Dacă nu deschideam / Fereastra / Nu m-aş fi / Îndrăgostit. / Soarele nu-şi / pierdea umbra“. Ample metafore dau frazării poetice echilibru şi rezistenţă: „am tăcut şi / am împins-o încet / de la spate, iar ea / s-a prăbuşit, ca în / secunda următoare să-mi / acopere orizontul cu / evantaiul aripilor desfăcute, / libere pentru prima oară. / Şi, cu toate că demult / am închis fereastra / îi aud cântecul; / cînd ca o bucurie fără margini, / când ca un reproş.” Raportarea la realitate este frustă, de o directeţe cuceritoare, („Sunt într-o lume înaripată.// Sunt piatra /Sunt frunza ei.”), invocaţiile semnificând posibilitatea unei comunicări cu celelalte regnuri, într-o încredere nestrămutată în unitatea lumii vii. Încărcarea metaforică ridică diferite elemente ale acestei lumi la valoarea de simbol, purtător al unor mesaje ascunse sau al unor taine nemărturisite: „Ce ascunzi în plisc, / ce secret sub aripă ascunzi, / privighetoare? / (…)/ În zbor nebun / mi-ai despicat visul, / două vise identice./ Într-unul tu eşti eu, / În celălalt eu sunt privighetoare.”

Poetul este deţinătorul unor puteri secrete: „Când sunt obosit, / Aud ecoul / cuvântului nerostit.” Raportarea la celălalt, la aproape, ca o privire într-o oglindă măritoare, clarifică propriile sentimente şi subliniază repetabilitatea experienţelor omeneşti: „M-am întâlnit / Cu Omul de ceară. / Nu mi-a arătat / Faţa. / Îi era teamă / că se topeşte. // Aşa că nu i-am / mai spus / Că faţa mea / era deja de mult / topită!”.

Motivul morţii dă o profunzime remarcabilă meditaţiei; relativizarea sensurilor devine maximă, trimiterea la vanitas vanitatum trădează experienţe existenţiale limită: „Nu mai cad stele, / Osia de la margine / de văzduh / E când Carul mic / Când Carul mare.// Spaima de furtună? / Patima? / Iubirea? / Calcul banal, abstracţii matematice! // Autentică este / Doar Moartea.” Viaţa ca o trecere pe pământ acutizează răni mereu dureroase: „Ne doare drumul / Ne doare pasul / Ne doare acum / Căci ieri nu am existat / şi mâine nu mai suntem.”, „Ochi mereu sec / Suflet aiurea cioplit / aproape om. / dacă rămân, sunt / o rană deschisă.”

Condiţia umană, de vieţuire între orizonturi, efortul cunoaşterii şi al ancorării de materie prin materie, sunt excelent prinse în structura poetică amplă „Vânătorii de păpădie” : „Erai acoperit cu / Solzi de păpădie crudă, / Picioare reci de lut aveai / Şi degete de ceară. / Un ochi închis / În ziua plină, / Iar celălalt deschis / În noapte îl aveai. // O sută de care cu boi, / O sută de corăbii, / Un fluture şi / cântec mut prins / în culoarea zborului. // Atât ai apucat să vezi! // Apoi venit-au vânătorii / de păpădie.”

Singurătatea ca o condiţie specific umană, „Am omorât ideea şi cuvântul / în camera de teracotă / unde aproape că de-am întâlnit”, caracterul efemer al sensurilor vieţii, monotonia existenţei, sunt raportate la durata eternă, la marea creaţie: „Se pare că, adunate la un loc, / Toate nimicurile acestea / Nu sunt altceva decât eu, eventual Tu, / Şi creaţia universală. (…) Te-am văzut în oglinda de cristal / din mijlocul casei, / Adunai în palmă necuprins / Şi timp în pleoape adunai.”. Raportarea poetică la lumina dintâi:“Ies singur afară / Văd prima lumină şi / Instinctiv mă apăr cu mâna la ochi” devine un reflex al meditaţiei asupra cunoaşterii, inaccesibilă omului trăitor în lumea aparenţelor, o „lume cu fluturi şi flori” , prin condiţia sa. Şi totuşi, încrederea nezdruncinată în lumină dă o măreţie aparte versului lui Dimitrie Grama: „Sunt margini de drumuri / unde lumina nu se termină / Niciodată. / Poate că nu aici, / poate că nu tocmai acum / Dar cu siguranţă / În altă piatră, altă floare, / Altădată.“

Îmbinând poezia de notaţie realistă cu caracterul puternic meditativ, mizând pe motive majore şi pe structuri poetice ample, Dimitrie Grama dă expresie unei voci lirice distincte, în hotărâtă afirmare.

%d blogeri au apreciat: