„ULTIMUL DALMAT” – UN ESEU DE ARTUR SILVESTRI

mai 30, 2007 la 5:12 pm · Filed under opera si autorul

Cunoştinţa lui Dimitrie Grama am făcut-o într-un mod neprevăzut şi se datorează ideii, neobişnuite şi ea, de a se face din nou „Columna lui Traian“, urmînd pe B. P. Haşdeu şi re-înnoind, în lumina altui veac, acţiunea lui enigmatică. Numele apărea într-o scrisoare de acum aproape un an, conţinînd sugestii şi propuneri de „contacte“, de fapt un index de colaboratori posibili cu explicaţii de paranteză pentru cîţiva dintre ei. Erau acolo, pe lîngă mulţi „români din România“, şi vreo duzină de „români de pretutindeni“ pe care Nicolae Danciu Petniceanu – căci lui îi aparţine acea scrisoare „istorică“ (şi nu exagerez denumind-o astfel) – îi recomanda cu căldură şi în mod aplicat şi îi şi descria cu acuitate de observator fin. Îi cunoştea prin frecventare ori intuiţia lui de prozator cu lărgime de vedere lucrase, încă o dată, cu virtuozitate? Orişicum ar fi fost, sugestia ce mi-o dăduse m-a călăuzit într-un mod straniu pentru care, de fapt, i-am fost – şi îi sînt – recunoscător şi îndatorat. Am trimis, deci, către toţi cei ce mi se indicaseră din destule direcţii o scrisoare circulară, cu caracter stereotip, redactată într-o formă protocolară dar, la drept vorbind, întărită în conţinutul ei de a anumită deferenţă ce o nutresc faţă de omul care scrie; o am încă de dinainte de a fi şi eu un astfel de personagiu şi vremea ce a trecut de atunci mi-a făcut-o aproape o a doua natură. Mesajul se răspîndi în cîteva sute de exemplare, cu adresă precisă şi răspunsurile ce am primit fuseră şi ele foarte diferite. Cîteva sînt însă memorabile şi, între acestea, nu pot uita pe cel al lui Dimitrie Grama. De fapt, nu un răspuns tradus într-o scrisoare – cum primisem de la cei mai mulţi – ci un apel telefonic. Să fi fost într-o zi din vara lui 2004 cînd m-a căutat la birou, pe telefonul secretariatului, „un domn din Danemarca“. În Danemarca nu ştiam decît pe Eugen Lozovan, care îmi trimisese, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, un teanc de cărţi uimitoare; le-am citit de cîteva ori de atunci şi pînă acum şi le preţuiesc şi azi în felul meu tăcut şi grav. Dar Lozovan devenise, într-o vreme ce n-o identific, doar „un nume adunat pe-o carte“. Deci nu putea să fie „acel domn“. La celălalt capăt al firului, cum se zice, era Dimitrie Grama, aşa s-a recomandat. O voce caldă, distinsă, un timbru clar, uşor tremurat – ori aşa mi s-a părut prima dată – amintind parcă, în chip răscolitor, de vocea lui Traian Filip, care însă nu>>> continuarea aici >>>

Legătură permanentă