OPERA LIRICĂ ŞI „O MEDITAŢIE”

Dimitrie Grama (n. 25 octombrie 1947, Reşiţa) cu obârşia într-o familie de aromâni care, venind odinioară din Balkani, se stabiliseră în Basarabia şi apoi în Banat, trăieşte astăzi în Europa Occidentală, profesînd în Danemarca şi Marea Britanie. Opera literară s-a constituit târziu dar într-un mod uimitor de accelerat. Din anul 2000 până azi, Dimitrie Grama a publicat opt volume de versuri, dintre care doar unul cu caracter antologic: Făptura cuvântului (2000), Pasărea Melancoliei (2000), Vânătoare de umbre (2001), Elegiile depărtării (2001), Suflete atârnate de catarge (2002), Neguţătorul de imagini (2002), Voi lua cu mine noaptea – Poeme din Albion (2003) şi, în sfârşit, Dă-mi mâna ta, străine – 100 de poezii de iubire şi alte 100, selecţionate şi „îngrijite“ de Ioan Grigorescu (2004). Sunt creaţiile unui poet cu sensibilitate nativă care se socoteşte „independent de curente literare şi şcoli poetice“, sugerând caracterul natural al acestei opere singuratice. În realitate, Dimitrie Grama este un intelectual constituit, cultivat esteticeşte şi arătând o sensibilitate neîngrădită de mode trecătoare, o voce lirică distinctă ce merită să se facă auzită. „Bastian şi alte confidenţe“(2005) este volumul lui cel mai ordonat, evidenţiind o creaţie matură, ce se va impune în istoria literaturii româneşti.

Anunțuri

Lasă un comentariu

FRÂNTURI DINTR-UN JURNAL LIRIC

Scriu ce-mi trece prin cap, cînd îmi trece şi bine-nţeles că-mi dau seama că în ceea ce scriu sînt mai multe afinităţi literare cu Borges sau Jimenez ori Aleixandre şi mai puţin cu Goga, care de altfel a fost bun prieten al familiei din partea mamei mele. „De un timp încoace, am scris doar frînturi rupte direct din suflet. Fără ajutor, fără dicţionar, fără înflorituri. Şi mai ales fără să-mi pese de ce s-a mai scris, de ce gîndesc criticii sau chiar ce gîndesc ori simt cititorii, dacă or exista. Doar aşa am putut fi liber, doar aşa îmi lasă pana urme pe care pot să mă odihnesc. De cîte ori nu m-am lăsat de scris!? După fiecare rînd, am avut o senzaţie de sfîrşeală cînd universul tuturor posibilităţilor se limita la spaţiul finit, alb, al paginilor nescrise. Şi, cu toate acestea, niciodată nu am simţit vreo nelinişte, vreun regret. Mă gîndeam că Dumnezeu mă va supune altor încercări, cărora le voi răspunde pe măsura mea, necondiţionat, aşa cum am făcut-o de cînd ne-am cunoscut. Uneori, în acele momente binecuvîntate, am simţit palma lui caldă pe fruntea mea rece. Şi, ca într-o explozie epileptică, sub ochii uimiţi, alte pete albe, alte pagini se umpleau cu litere şi cuvinte noi, în parte necunoscute. De aceea, bacsama, niciodată de atunci încoace nu avut putinţa de a reţine ori, mai mult decît atît, de a recita din ceea ce am scris. M-am gîndit că nu sunt eu singurul, alesul, care, din fericire sau din păcate, este doar un instrument. Nu un Stradivarius, ci unul simplu, prin care murmurul magicului trece nefiltrat. Nu ştiu cum gîndesc ceilalţi, dar pentru mine poezia este>>>>>>>

Lasă un comentariu

„PÂNĂ ACUM, NU AM REALIZAT NIMIC ALTCEVA DECÂT SĂ MĂ PUN LA JUG”

DIN VOL. COLECTIV „CUVINTE PENTRU URMAŞI. MODELE ŞI EXEMPLE PENTRU OMUL ROMÂN” (ED.CARPATHIA PRESS, 2005)

„Până acum, nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug“
Dimitrie Grama

Ideea de a face parte din cei aleşi să se „împărtăşească“ în ale creaţiei şi mai ales răspunderea care ni se dă clasificându-ne un fel de „exemplu“ sau “model“, mă pune pe gânduri. Şi, vedeţi, nu sunt obişnuit, deoarece am considerat că atunci când într-adevăr am ceva de spus, ceva ce ar merita o documentare şi o arhivare pentru o judecată ulterioară, aceasta trebuie să izvorască din sălaşuri, pentru mine, necunoscute şi să-mi forţeze inima, cugetul şi mâna.Voi încerca acum, totuşi, să răspund cât mai sincer şi adecvat dar pentru a nu fi înţeles greşit şi pentru ca răspunsurile mele să nu fie tratate ca ceva definitiv, static, vreau să fac referinţă la ceea ce am spus mai demult; scriu ce-mi trece prin cap acum, acesta este adevărul meu de moment şi, cine ştie, poate mâine ori la anul viitor să gândesc altcumva.Se pune întrebarea dacă răspunsurile noastre au o valoare strict personală sau ar putea fi de folos şi altora. În speranţa că voi putea contribui la elucidarea unor mituri sau cel puţin la o polemică înverşunată continui cu răspunsurile.Cred că unul din cei mai importanţi factori care au contribuit la „formarea“ mea, ca şi cum aş fi un fel de „gânditor“, a fost nemărginita sursă de inspiraţie şi fantezie pe care familia mea a reprezentat-o atunci când creierul era încă necopt şi spiritul încă mic.La o anumită vârstă, nu există scriitori mai buni decât bunicii, părinţii, fraţii sau verişorii, care în dorinţa lor de îndrumare, dar şi aceea de a ajunge la termen cu proprii lor demoni, te iniţiază în lumea lor, pentru tine atunci misterioasă şi tainică; iniţiere care, ca un izvor, poate să curgă necontenit tot restul vieţii. Şi că de multe ori, în dorinţa noastră de a ne exprima, de a „crea“, avem senzaţia că izvorul fanteziei a secat. Eu nu cred că>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

REFLECŢII CU PRIVIRE LA UNIUNEA SCRIITORILOR

Din anul 2000 incoace am avut o activitate literara strins legata de Romania si prin aceasta activitate am avut ocazia sa urmaresc, cu fascinatie, relatia dintre oamenii de litere si asociatia lor; „Uniunea Scriitorilor”. Imi aduc bine aminte ca dupa ce am publicat vreo opt volume de poezii, prieteni poeti si scriitori din Romania, m-au indemnat sa-mi fac cerere de primire in aceasta uniune. Adevarul este ca nu prea intelegeam menirea unei apartenente la aceasta organizatie si ca atare am ignorat acele sfaturi, cu toate ca imi dadeam seama ca erau bine intentionate. Pina la urma am uitat complet de Uniunea Scriitorilor, avind alte treburi si activitati mai importante. Cu vreo jumatate de an in urma, insa, am fost confruntat cu doua episoade legate de relatia „scriitor-uniune”, episoade care pentru moment mi-au prins atentia si m-au angajat intr-o polemica infierbintata, publica. Eram, pur si simplu, revoltat de cazul unui scriitor roman din Germania, care fiind membru al Uniunii Sriitorilor din Romania, isi facuse publica retragerea, „demisia” din Uniune, fiind dezamagit de modul neglijent si indiferent cu care era tratat de Uniunea Scriitorilor. Am scris si publicat atunci, un scurt articol de apreciere si solidaritate colegiala cu scriitorul din Germania. La scurt timp dupa aceea, am citit despre stradaniile, fara de succes, ale unui cunoscut scriitor banatean, de a deveni membru al Uniunii Sriitorilor si m-am angajat si de aceasta data in polemica respectiva, mai ales ca il cunosteam personal pe scriitorul banatean si ii apreciam opera.Aveam impresia atunci, ca cel putin din punct de vedere moral, eu mi-am facut datoria, sustinind si incurajind niste „frati de arme”. Intimplarea a facut, ca acum citeva zile, sa discut cu un bun prieten, conditia scriitorului si cea a omului de arta si cultura, in general si ca urmare a acestei discutii, am tras citeva concluzii pe care doresc sa vi le impartasesc, cu speranta ca voi putea initia o dezbatere pe aceasta tema. Fiind plecat de foarte tinar din Romania, acum aproape patruzeci de ani si formindu-ma ca om matur si intelectual aici in Vest, pentru mine, toate formele de „Uniune”, reprezinta in esenta, o>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

ÎNTREBAREA CARE SE PUNE: „PÂNĂ CÂND ?”

Cu bucurie si mindrie am citit „Dacologica”, aceasta stradanie a adevaratilor romani de elucidare si recistigare a istoriei poporului nostru si indirect prin acest act, redopbindirea confidentei nationale, redobindirea spiritului zalmoxian, pe care de aproape doua milenii, diverse forte mercenare au incercat sa-l distruga si n-au reusit! Pentru ca daca ar fi reusit, atunci eu si tu si multi altii ca noi, nu ar fi fost nici interesati sa citeasca si nici sa contribuie la „Dacologica”. Dupa cum bine stiti, eu nu sunt istoric, dar am analizat din punct de vedere strict logico-filozofo-matematic si bine-nteles psihologic, paradoxul romanesc. Pentru ca, intr-adevar, atitudinea oficiala a istoricilor romani si din pacate a statului roman, este paradoxala, daca nu chiar direct ilogica, absurda. Tot mai multe surse istorice constata existenta triburilor traco-geto-dacice in tot Sud-Estul si chiar centrul Europei si de asemenea se cunoaste destul de bine extinderea „regatului” geto-dac a lui Burebista, care se pare ca a unit o buna parte a triburilor geto-dacice, dar nu pe toate, dar oricum acest regat era imens si reprezenta acum doua mii de ani cel mai mare tinut si probabil cea mai mare populatie din Europa, concurind in acest sens cu Imperiul Roman. Aceasta organizare statala, sub Burebista, avea o religie, pentru timpul respectiv, inaintata, monoteista si mult mai clara decit Iudaismul, care si acum se lupta cu confuzia profetului care va veni si care se deosebea clar de cea greceasca politeista sau de cea egipteana. Crestinismul a aparut mult mai tirziu si daca putem filozofa si privi strict logic, nesentimental, atunci am putea spune ca mai curind crestinismul, prin Isus Cristos, a fost influentat de credinta zalmoxiana, decit invers (posibilitate imposibila, deoarece crestinismul nu exista pur si simplu inaintea lui Cristos). Din punct de vedere social, comercial si militar, iarasi este logic sa afirm ca aceste triburi trebuie sa se fi descurcat foarte bine, fiind plasate intr-un loc central in Europa, in vecinatate cu alte culturi evoluate, a grecilor, persilor si celtilor si avind bine-cuvintarea unui climat vaforabil si a unui pamint fertil, cum nu exista in restul Europei. Masina de razboi romana, perfectionata timp de sute de ani inspre cucerire si control al altor triburi, altor natii, dupa multe eforturi au cucerit o parte din (poate doar o treime) din teritoriul geto-dac. Dupa doar o suta cincizenci de ani, romanii au fost siliti sa se retraga de pe teritoriile geto-dace, nu din sentiment de buna vointa si generozitate anti-coloniala, ci din cauza atacurilor dacilor liberi si probabil, din cauza ca niciodata nu au fost acceptati de populatia geto-daca din tinuturile ocupate. Cu toate ca in alte parti ale lumii, prezenta romana a fost>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

ILIDIA, PARADISUL MEU

Locul meu de vecie este la Ilidia, pentru că mie mi-au spus alţii dinaintea mea că acolo şi numai acolo este paradisul. Şi eu, care-s rupt din ei, îi cred.

Noi, fiinţa umană, nu trebuie să redescoperim orinalitatea originii, ci omul „modern“ ar trebui să-şi redescopere potenţialul propriu, potenţial cu carea fost înzestrat să „cucerească“ lumea înconjurătoare, chiar de unul singur. Fiecare din noi suntem un Robinson Crusoe, adică înzestraţi, de cel ce ne-a creat, cu resurse enorme de supravieţuire şi de re-creaţie (prin asta doresc să spun nu recreaţie distractivă ci de re-creaţie în sine, de remodelare a spiritului înspre contopire cu divinul). Vorbesc despre legătura pierdută acum în om cu fenomenele primordiale de cunoaştere şi înţelegere, despre pierduta iniţiativă „originar“ organică, care odată, în timpuri imemorabile, ne-a făcut să fim „masters of the world“. În această calitate, locul şi „ambianţa“ naturală erau direct expresii ale unui „continuum“ nepipăibil, de neexplicat, care ne întregea ca „neam“. Diversitatea tradiţiilor în aceeaşi matcă în aceeaşi perioadă de timp, era doar o reflectare a bucuriei unui spirit şi cuget liber. Bineînţeles că orginismul în sine este reflectat în, doar o parte a-şi spune, din „afirmarea diversului sau a diversităţii“, pentru că originismul conţine şi ceea ce noi nu putem vedea, simţi sau exprima ca grup definit de entităţi: omul. Era modernă, pe lângă minunatele „ajutoare“ materiale, ne-a adus şi o nouă formă de „sclavie“. Fiecare om, cred eu, ar putea enumera una sau poate mai multe forme de dependenţă modernă şi nici nu este de mirare să fie aşa, deoarece şcoala modernă a devenit un instrument de control, de „globalizare“. Orice avânt al unei fantezii precoce sau deosebite, este tăiat direct din rădăcină de acei dascăli îndoctrinaţi şi îndoctrinanţi, care vreau „binele“ copiilor. Aici se ascunde>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

BIBLIOTECA CERULUI

Dintr-un cer prabusit, cazut ca o rana vie printre dealuri, case si oameni, dintr-un cer care se dezintegreaza undeva intre Soare si Pamnint, cad nesfirsite mesaje umede. Si eu le citesc! Fiecare strop de cer cazut in ochii mei este o scrisoare, o odisee, un destin, iar hainele de pe mine, ude leorca si baltocile din drum, sunt bibliotecile cerului. Oricine poate citi marturiile cazute din cer ; orbii, surdo-mutii, sfintii, ticalosii, lupii si viermii. Si mai ales viermii, care stau de paza, dar si cu rabdare, rod timp, rod eternitate, transformind totul in ceea ce suntem.

-Linistete-te! Te rog sa taci, te rog sa nu-mi vorbesti aiurea in cap, fortindu-ma sa scriu cu totul altceva decit imi planificasem!! Tacere vreau, tacere…

Un colt de strada, un bulevard, pe care sunt obligat sa-l cuceresc, sa-l strabat, cu toate ca e complet gol, complet pustiu. Ma lupt cu el, pasindu-l hotarit si apasat si cu fiecare pas sunt tot mai convins ca acest drum nu duce nicaieri. Dar continui sa pasesc si alaturi de mine paseste Prometeu, Ulise, Michelangelo, Isus Cristos si tatal lui Dumnezeu.

Calci greu in apa vie, calci in picioare cer, calci imortalitate si de aceea nu stii, nu intelegi! – Si iarasi, fara de voie, imi vorbesti in cap? Hai spune-mi esti tu, „Linistea” esti „Spaima”? Sau taci! De-a pururea sa taci!

……Si am ajuns acolo unde si bulevardul si ploaia brusc s-au terminat intr-o balustrada inalta de un schiop si jumatate. Aplecindu-ma putin in fata, pot foarte clar sa vad focul care incalzeste Pamintul, focul de care se tem cei care nu au pacatuit. Dar daca alunec si cad pina in centrul Pamintului, pot oare sa ma reintorc de mina cu Atlas. Si reintors, pot oare sa ard ca un sfat bun, ca o bucurie? Si daca ard asa, pe cine pot sa-l incalzesc, pe cine flacara mea poate sa-l lumineze, sa-l mistuie-n lumina din adincuri si sa-l salveze? Nu, nu-mi raspunde tu, Ulise si nici Tu, Doamne nu-mi raspunde. Sa vina un necunoscut si ala sa>>> continuarea aici >>>

_________________________________________________________________

O lume nouă

Fluerând o melodie banală, la modă şi complet lipsit de vreun gând, mă întorceam agale acasă. Stelele şi noaptea de vară caldă, plină de parfumuri şi mister, îmi dirijau paşii în mod automat, transformându-mă într-un simplu instrument de recepţie mişcător. Parcă nu mai puteam să cuget, să analizez, ci pur şi simplu, eram „transportat“ închis într-un fel de balon, un cocoon imaterial, dar unde propriile-mi gânduri şi sentimente erau inhibate, poate chiar interzise. Drumul spre casă trecea printr-un parc, un rest de pădure seculară, unde copiii vara îşi făceau colibe şi pe ascuns trăgeau câte o ţigare sau chicotind, îşi împărtăşeau fantezii erotice. Dar tocmai atunci, în acea noapte, eu eram gol de amintiri, de sentimente şi doar înaintam. Înaintam în întunericul cald al pădurii care mă învăluia ca şi când un trup uriaş, un balaur cu pieptul de foc îşi revărsa suflarea peste mine. La un moment dat m-am oprit, bacsama să respir mai adânc, sau să mă odihnesc, deoarece o greutate nevăzută mă apasa în jos, îndoindu-mi genunchii.

Eram în mijlocul unui luminiş pavat cu iarbă bogată şi muşchi gros ca un covor persan. În mijlocul acestui luminiş m-am întins pe spate cu mâinile „descărcate“ de corp, formând un fel de cruce vie şi aşa înlemnit în cruce am început să cad, să mă prăbuşesc, în adâncurile unei lumi care tocmai începea să existe. La început peisaje şi imagini străine fanteziei mele, îmi treceau vertiginos prin faţa ochilor, care încet-încet se dilataseră la mărimea unor ferestre rotunde şi infinite. După un timp, greu de spus cât de lung, căderea s-a liniştit şi m-am trezit inert într-o lume nouă, necunoscută şi de aceea înfricoşătoare.

Lumina venea de pretutindeni, ca şi când pământul şi cerul şi orizonturile îndepărtate erau luminate de o sursă interioară, nevăzută. Ca urmare a acestui fenomen, pământul era portocaliu, cerul era verde deschis iar orizonturile se destrăbălau în diverse nuanţe de indigo. Dacă nu chiar la picioarele mele nu curgea un râu de un vişiniu închis, puteam crede că din cauza oboselii, distanţei sau din cauza unor fenomene optice, culorile doar par să fie altele decât cele cunoscute, dar acest râu reprezenta o dovadă clară că într-adevăr aveam de a face cu ceva complet diferit de lumea mea veche şi cunoscută, ceva complet aberant! Da, râul era acolo la picioarele mele, exista în propria mea realitate actuală şi spre el m-am aplecat cu teamă să-mi scufund mâinile în apa lui violetă, să mă răcoresc, să mă „trezesc“. Da, era apă umedă, răcoritoare şi cu mai multă confidenţă m-am spălat pe mâini şi pe faţă. O ciudată senzaţie de purificare şi uşurintă m-a cuprins, cu toate că atât mâinile cât şi faţa îmi rămăseseră complet uscate. Atunci m-am hotărât să intru în râu aşa cum eram, îmbrăcat din cap până-n picioare. Apele violete m-au pătruns ca o mângâiere, creându-mi o stare de nebănuită mulţumire şi confort. Eram suspendat în ceva fără fund, fără pereţi apăsători sau curenţi agresivi pe care trebuie să-i învingi. Eram precum un astronaut suspendat în lipsă de gravitaţie, dar care în acelaşi timp simte o siguranţă sprijinitoare, spre deosebire de cei care „înoată“ şi se luptă, ca nişte gâze enorme, cu neantul. Când am ieşit din râu, eram curat, spălat de mizeria poluaţiei umane, eram purificat de gânduri şi sentimente grele, apăsătoare şi de aceea probabil că mi-am pipăit şi ciupit neîncrezător trupul, să mă verific, dacă sunt eu sau altul. Cu pas uşor, ca şi când râul m-ar fi debarasat şi de cele optzeci şi cinci de kilograme de materie biologică plină de oase, m-am îndreptat spre un loc care radia o lumină cu totul şi cu totul aparte. Când am ajuns în apropiere, am putut diferienţia o mulţime de raze de diverse intensităţi şi culori, care păreau prinse într-un joc de pâlpâiri, apropieri şi depărtări. Şovăitor, dar fără teamă am trecut pragul unei porţi suspendate în ziduri de lumină şi am intrat într-un luminiş pavat cu iarbă şi muţchi gros. Acolo aşezaţi într-un cerc, care părea mic atunci când îl priveai fugar, superficial, dar infinit, când încercai să-l fixezi cu privirea, erau aşezate câteva persoane. Privindu-le mi-am dat seamă că ele erau responsabile de jocul de lumină văzut anterior, deoarece fiecare mişcare, fiecare deschidere de buze şi fiecare privire al acestor indivizi, genera un mănunchi de raze de o anumită culoare şi intensitate. Fascinat de această descoperire, m-am aşezat în cerc, lângă ei. Din mişcările şi privirile lor am înţeles că trebuie să mă privesc şi privindu-mă am observat că acum şi eu cu fiecare mişcare, cu fiecare gând sau sentiment generam fascicole de lumină colorată! Mult timp am schimbat cu aceşti străini, frânturi de lumină şi fiecare din ei, în parte, mi-a dezvăluit câte un secret. Atunci când au terminat, pământul s-a deschis sub ei, permiţându-le să cadă într-o altă lume. O lume nouă.

8 martie 2007

 

Lasă un comentariu

Older Posts »