“BASTIAN, şi alte confidenţe”- fragmente din volum
BASTIAN
Nu-mi aduc aminte când
te-am observat pentru prima oară.
Poate atunci când ţi-ai pus
capul pe genunchii mei.
Eram undeva la bulevard,
acolo unde lumea obosită
De prea multă viaţă îşi lua cina.
Undeva în mine timpul murise
şi-mi era frică
Că n-am comandat destulă
băutură şi mâncare.
Atunci, în tăcere, ţi-ai pus
capul pe genunchii mei.
Mi-ai înfuriat privirea şi
am ştiut că voi fi nevoit
Să împart cina cu tine.
Acum când toată lumea te mângâie,
aşa, ca să se liniştească,
Mă laud cum că eu
te-am descoperit.
Dar, de fapt, a fost invers.
Dincolo de iubire
Unde ai dispărut, iubire?
Unde ţi-ai ascuns paşii grei, şovăitori?
Unde fulgii de mătase?
Pironit stau la fereastra la care
Ţi-am mirosit urma
Dar nu te mai pipăi,
Nu te mai văd!
Înspre seară, doi bătrâni
Trec ţinându-se de mână.
Apoi noaptea se lasă brusc.
GALOPUL
Dacă ne-am fi oprit
la marginea pădurii,
Căprioara din tine
ar fi putut evada.
Adeseori, când
mă trezesc
cu capul pe
pieptul tău,
o aud galopând.
E galopul neliniştei,
E galopul
ochilor nebuni
În care văd
străfundul pădurii.
PROBABIL
Probabil că oricât mă lupt
eu nu voi ajunge niciodată
să fiu din nou lut.
Probabil că sângele meu
este apa pe care
tu o bei.
Probabil că suntem împreună
doar pentru că făurim
cercei pe care luna
ni-i face cadou de nuntă.
Probabil că
aşa gândeam când
eram piatră.
FEREASTRA
M-am reîntors în aprilie
cu o prietenă de demult.
Am deschis fereastra şi
am îndemnat-o: du-te!
De mai multe ori
şi-a întors înspre mine
capul ei frumos, cu privirea nedumerită.
Ce era să-i spun?
Că sunt bătrân?
Că nici de mine însumi nu mai vreau să ştiu?
Ori să-i spun că
nu-mi pasă?
Nu, am tăcut şi
am împins-o încet
de la spate, iar ea
s-a prăbuşit, ca în
secunda următoare să-mi
acopere orizontul cu
evantaiul aripilor desfăcute,
libere pentru prima oară.
Şi, cu toate că demult
am închis fereastra
îi aud cântecul;
cînd ca o bucurie fără margini,
cînd ca un reproş.
MEŞTEŞUGARUL
Dacă m-aş fi apucat de tâmplărie,
Eram până acum tâmplar.
Din piept mi-aş fi făcut o masă
Pe care să mă întind ziua la umbră
Şi din picioare îmi făceam un scaun,
Un scaun pe care tu, doar tu,
Să te aşezi
Dacă vreodată vei trece pe aici.
Dar nu sunt nici tâmplar,
Nici masă, nici odihnă.
PODUL
O fotografie veche,
Doi soldaţi
Un copil şi
Un pod suspendat
Între două puncte.
Puţin mai jos –
O pată de cerneală
din care cad
câteva amintiri.
PIATRA MEA
Eu nu doresc
Să înţeleg
Ori să fiu
înţeles.
Doar piatra vrea
să fie floare
Şi floarea
suliţă rănită
Vrea
să fie.
Vise identice
Ce ascunzi în plisc,
ce secret sub aripă ascunzi,
privighetoare?
Când soarele răsare,
această dimineaţă este doar a ta;
sau şi dimineaţa noastră?
În zbor nebun
mi-ai despicat visul,
două vise identice.
Într-unul tu eşti eu,
În celălalt eu sunt privighetoare.
Ecoul cuvântului
Când sunt obosit,
Tigrul din mine
moare.
Pădurea cade
din vreascuri
Şi e linişte.
Când sunt obosit,
Aud ecoul
cuvântului nerostit.
_____________________________________
Dimitrie Grama (n.1947). Scriitor român din Danemarca. Poet, eseist şi filosof, personalitate a medicinei europene. Poezie singularã, de o facturã neobişnuitã, denumitã de autor „cotidianul mistic". Cãrţi reprezentative: „Dã-mi mâna ta, strãine!", „Pasãrea melancoliei", „Neguţãtorul de imagini", „Voi lua cu mine noaptea", „Bastian, şi alte confesiuni".Eseist si ganditor de o uimitoare originalitate,Dimitrie Grama pregateste cateva volume ce vor schimba total pozitia autorului in literatura romana:"Cotidianul Mistic" si"Omul-masina "ca si o culegere de eseuri cu caracter polemic pe teme culturale si sociale actuale.
__________________________________
